Hrana insemna mai mult decat mancare!

Una din cele mai pregnante amintiri din copilaria mea este una in care maica-mea , la masa mare din sufragerie, lipita de un castron de pilaf investea  mult timp si energie sa ma faca sa mananc tot.Pana la ultima ligurita.Strategia era una de santaj emotional, ca deh, eram un copil sensibil ( extra chiar, si asa am si ramas) si nu ma rabda inima, cred ca nici stomacul, dar cui ii pasa de el, sa nu iau o lingurita pentru fiecare membru al familiei. hai acum iei o lingurita pentru bunica, asta-i pentru nana, asta pentru frate- tu...nu mai poti?...pai si pentru tanti adriana..nu iei...vrei sa se supere?...pentru mami., hai...n-o iubesti destul? Si uite-sa caram lingurite de pilaf in nestire..

Imi amintesc ca-mi placea ,culmea ,pilaful pentru ca aveam o credinta intima cum ca mi-ar face ochii de chinezoaica- aflasem nu stiu cum ca de-aia au chinezii ochii oblici, ca mananca orez , asa ca-mi propusesem in sinea mea sa lucrez la acest aspect... asadar nu stiu de ce se chinuia maica-mea sa-mi indese acel pilaf pe gat, pentru ca din cate imi amintesc il ingurcitam cu placere! Insa amintirea aceea de la care s-a  dezvoltat o intrega atitudine vis avis de ceea ce poti sa faci in viata cand ti se indeasa ceva pe gat, mai ales cu  cu manusi de catifea a ramas.
Am invatat sa-mi neglijez, sa-mi ignor sau chiar sa-mi reprim propriile nevoi pentr a fi acceptata de cineva drag. Am invatat ca pentru a nu supara, pentru a nu pierde relatia cu cineva pe care-l iubesti trebuie sa renunti la tine si sa zici "Da" sau macar sa nu zici nimic. Si sa inghiti.Chiar daca nu ti-e bine.Chiar daca nu ai nevoie.Am invatat ca daca vrei acceptare trebuie sa renunti la tine.
Mi-am spus atunci si mi-am repetat si mai tarziu ca n-am sa fac asta niciodata copilului meu .Ca n-am sa asociez dragostea cu mancarea si respingerea mancarii cu respingerea mea, ca mama. Ca n-am sa-i pun aceasta povara in corpul si in sufletul lui. Si cred ca am reusit.Au fost momente cand toata furia si neputinta copilului din mine au iesit la suprafat atunci cand copilul meu arunca mancarea pe jos sau refuza sa manance ceea ce ii pregatisem cu multa daruire si "dragoste de mama".
Dar am reusit sa ma eliberez de fantomele trecutului si sa-l las sa fie el.Sa am incredere ca stie cand ii e foame si cand nu-i mai e. Ca atunci cand are mancarea in fata lui si ii este foame va manca si cand se va satura va sti asta si va spune stop.
Stiu ca ne nastem cu aceste semnale, care sunt fiziologice si  functionale si stiu ca  pe un nou-nascut nu trebuie sa-l invete nimeni sa spuna ca -i e foame sau ca s-a saturat.Are mecanisme simple dar eficiente de aface asta. Reflexul de supt, reflexul de orientare si in final plansul ii ajung.
 Amintirea aceasta s-a activat de ori de cate ori am vazit o mamica in lupta cu micutul ei pentru a-l face sa manance. Pentru a-l convinge ca TREBUIE sa manance atunci cand ea considera ca e timpul si mai ales atat cat ea considera ca are nevoie.Mi se strange instant stomacul. Mi-as dori sa am o bagheta magica si s-o transform pe mama pentru cateva clipe in propriul ei bebelus. Sa simta ce simte el atunci cand nu e inteles ,ascultat si luat in seama de propria mama, fiinta in care are incredere si de la care se astepta sa-i fie implinite nevoile.Ce sentiment teribil sa ti se nege o nevoie chiar de fiinta cea mai draga,sa trebuiasca sa alegi intre tine ,intre nevoile tale si cele ale mamei, fiinta de care bebelusul si copilul este adesea cel mai atasata?Sa trebuiasac sa alegi -ori tu ori eu?
 In primul an de viata bebelusii  sunt mai in contact cu nevoile lor, si le comunica viguros si se lupta cu multa energie pentru ceea ce vor. Este imposibil sa-l faci pe un nou-nascut sa manance atunci cand nu-i e foame. sau sa-l opresti din plans atunci cand semnaleaza ca ii e foame!
 Pe masura ce cresc si se dezvolta aceasta relatie de atasament cu mama si constiinta ca exista o fiinta care are grija de tine si de care esti profund dependent lucrurile incep sa se complice. Atunci cand mama nu poate fi acordata la mesajul pe care copilul ei il transmite pentru ca este prea prinsa in diversi TREBUIE din mintea ei copilul incepe sa se razvrateasca, sa se lupte devenind un copil" dificil" din punctul de vedere al parintilor sau incepe sa renunte la el si sa le fac pe plac celorlalti devenind un copil " cuminte si ascultator".
In ambele cazuri o atitudine nesanatoasa ,cel putin din punct de vedere emotional!
In cultura noastra , in felul in care ne crestem copiii exista o zona delicata si dureroasa din punctul meu de vedere a relatiei cu hrana.mai ales  acopilului mic, dar obiceiurile odata instaurate se perpetueaza si au o rezistenta crescuta la schimbare.
Ni se pare de datoria noastra sa FACEM copilul sa manance cu orice pret- amenintari, santaj, pedepse, recompense. Instituim o relatie de putere si constrangere inca din primele luni de viata.
Din pacate preocuparea primordiala in puericultura si a specialistilor, transmisa direct si parintilor in primul an de viata este cresterea in greutate.Tabele, masuratori, cantariri obsesive, curbe grafice, percentile pun o mare presiune pe felul in care bebelusul trebuie hranit si pare ca fara toata aceasta stiinta de a hrani un copil, acesta cu siguranta ar muri de foame. Suntem intr-un scenariu apocaliptic si profund nesanatos...fizic si emotional pentru copiii nostri!
Hrana este mai mult decat mancare!
De aceea abordarea acestui medic pediatru mi-a mers drept la suflet! Mi-as dori acest gen de informatii sa circule si dinspre pediatrii si specialistii nostri!